Oglinzi de zi
Oglinzi de zi
Afară timpul alerga de-a lungul lumii
Iar eu opream minutul între file
Și mă striga
Atipic
și sarcastic
să îl privesc cum îl omoară unii…
Iar alții
îl propteau în șeminee
și-adeseori îl mai lăsau să plece
și îl iubeau
atât de mult încât
îl sărutau și îl lăsau să sece.
Afară timpul sta în loc gândind
Iar eu îl alergam în camere de cretă
și-l mângâiam
în sinea mea
zâmbind
Căci îl prinsesem
ca-ntr-un labirint
în lume dulce
rece și concretă.
Ne-au fost
Pereți mânjiți de cretă și stropi de vin pe masă,
Miros de scorțișoară și-un iz de vină dulce,
Saltea pe jos și frig și prima noastră casă,
Și tâmpla noastră grea ce tinde să se culce,
Ne-au fost plăceri și patimi de mii de sentimente...
Atât de multe urme, momente și momente...
În brațe-am strâns iubire și te-am sădit pe câmpuri,
Și-am adunat în suflet o sută de păcate,
Și prima noastră ceartă și zecile de hopuri,
Cu lacrimi și cu zâmbet adesea amestecate,
Ne-au fost tot ce-am sperat, o viață doar a noastră...
O zi de sfântă ură, o noapte pură albastră...
Nebunii
Strigau pierduți: ”Carnagiu!”
și se izbeau de stâlpi,
și-apoi, înnebuniți de dulcele iubirii,
se amuzau de ziduri și de pământul care,
îi săruta adesea pe tălpi, mâini și picioare.
Strigau nebunii : ” Aur ! Departe pân’ la aur !”
Și numărau nisipul cu sare și cu boabe,
Apoi, cu pielea arsă și plină de sudoare,
Dansau nebuni-n ploaie,
Dansau cu foc…”răcoare” …
Se simte tot pământul și stâlpii se despart,
Lăsând să vină hoții de carne și plăceri,
Iar stâlpii, de păcat, se clatină și cad,
Și dorm nebunii veșnici, dorm pașnici printre ei.
Ascultă doamnă!
Ascultă Doamnă! Eu,tac pentru iubire,
Și în tăcerea mea te murmur printre vise,
Suprem idiot, nebun de dulcea regăsire,
Cu foi murdare, goale, de cugetări nescrise.
Ascultă Doamnă, taci! Și lasă-mi răsuflarea,
Aseară m-ai pătat cu vorbe păcătoase,
Tu vrei iubire sfântă, eu, plină de sfidare,
Tu vrei pământ și apă, eu astre dese, roase.
Ascultă-mi doamnă crezul!Eu nu știu a minți,
Deși aș vrea să pot a-ți înșela privirea,
Nu-mi neg păcatul vechi, regretul de-a iubi,
Dar dacă mor aș vrea să nu îți gust iubirea.
N-ai puls de pământean. Ascultă-mă femeie!
Ești tot ce pot urî și pot iubi în veci,
Ești demon și ești rai, suprema mea atee,
Ce-mi dă trăiri murdare cu-atingeri tandre, reci.
Ascultă-mă iubito! Te las să mă jertfești,
Căci am pierit de mult iubind o erezie,
Te las să mă omori, te las să mă iubești,
C-am plâns o viață întreagă, tânjind pentru-o vecie.
Eclipsa lui Caeris
La minutul de-atunci și cel nenăscut,
se scurge râul
între cele două vârste ale pietrei.
Tăcerea geme
de atâtea rugi mincinoase,
iar limba ceasului
a zgâriat cadranul.
Pe câteva drepte putrezite,
stau doisprezece bucăți de piele
iar mai sus,
pe un piedestal,
stă capul celui ce le-a înșirat.
Pe tavanul sculptat în cretă
se leagănă cei doi sori
ciocnindu-se în contra timp,
iar valurile lăsate de iubirea lor
creează globuri de gaz și lumină.
Printre degetele
ce-au atins țărâna creației,
se scutură pumni și mângâieri,
iar mai departe,
dinspre pieptul dezgolit,
se-aude un puls slab, mormântal.
.....................................................
Din beciurile raiului
se-aud uși trântite și glasuri de păgâni,
iar mai jos,
în înălțimile iadului,
se-aud beții macabre și clichet de pahare.
